Indicele HOMA – test de rezistenţă la insulină, sau HOMA-IR (Model assessment of insulin Resistance) este o metodă de diagnosticare precoce a rezistenţei la insulină şi de evaluare a funcţiei celulelor beta pancreatice (celulele secretoare de insulină).
Rezistenţa la insulina este o afecţiune în care organismul produce substanţa dar ţesuturile, în special cele musculare, hepatice şi adipoase, sunt insensibile la ea, astfel încât este necesară insulină suplimentară pentru a transporta glucoza în celule. Pentru a compensa această rezistenţă, celulele insulare beta ale pancreasului produc insulină suplimentară de-a lungul multor ani.
Testul HOMA-IR a fost conceput pentru a măsura rezistenţa la această substanţă, un stadiu incipient al diabetului de tip 2, care creşte riscul de multe boli cronice. El este alcătuit din două analize: glicemia şi insulina.
Insulina este hormonul pe care pancreasul îl eliberează după ce mâncam şi scade glicemia prin creşterea absorbţiei şi depozitării acesteia în ţesutul muscular, ficat şi ţesutul adipos.
Indicele HOMA, dezvoltat în anii 1980, ne arată cantitatea de insulină ce trebuie produsă de pancreas pentru a controla nivelul glucozei din sânge. Este o măsură indirectă, alternativă, pentru aprecierea rezistenței la insulină, fiind calculată din nivelul glicemiei şi al insulinemiei a jeun.
Rezistenta la insulina reprezinta o situatie clinica in care efectul insulinei asupra celulelor este mult diminuat. Cauzele pentru care se intampla aceasta pot fi urmatoarele:
- mutatii ale receptorului de insulina;
- numar diminuat al receptorilor;
- anticorpi anti-receptor de insulina;
- anticorpi anti-insulina;
- capacitate scazuta de legare a insulinei;
- defecte ale sintezei moleculei de insulina.
Rezistența la insulină se manifestă îndeosebi la nivelul țesuturilor ce depind de acțiunea insulinei pentru transportul intracelular al glucozei: ficat, mușchi și țesut adipos. Efectele rezistenței la insulină sunt, însă, multiple, deoarece insulina exercită acțiuni fiziologice asupra metabolismului glucidic, lipidic și proteic, precum și asupra funcției endoteliale. Rezistența la insulină poate fi prezența la persoanele obeze, la cele care suferă de diabet zaharat și, de asemenea, poate apărea odată cu înaintarea în vârstă.
Mecanismele dezvoltării rezistenței la insulină sunt multifactoriale și implică alterări ale caii de metabolizare a insulinei, precum și a acizilor grași. Vârsta este asociată cu o creștere în greutate și a masei adipoase. Nu numai obezitatea abdominală este asociată cu hiperinsulinemie, ci și cea viscerală s-a observat că ar fi corelată de asemenea cu rezistență insulinica.
Rezistența la insulină a fost evidențiată precoce în cursul evoluției spre diabet zaharat de tip 2. Rezistența la insulină este prezența la 25% dintre indivizi, 8 în populația generală. Nu toți cei care au rezistență la insulină evoluează, însă, spre diabet zaharat. Între subiecții insulinorezistenti, cei care au un istoric familial pozitiv pentru diabet zaharat tip 2, având în special rude de gradul 1 afectate, prezintă un risc mult mai mare de a dezvolta diabetul pe parcursul vieții. Aceasta sugerează că, pe fondul rezistenței la insulină, diabetul apare la cei care, având un defect b-celular (posibil determinat genetic), pierd, cu timpul, capacitatea de a compensa rezistența la insulină, printr-o creștere suficient de mare a răspunsului insulinosecretor.
Rezistența la insulină este asociată cu o serie de factori de risc vascular, alcătuind împreună sindromul metabolic.
Conform ATP III (Adult Treatment Panel III), diagnosticul sindromului metabolic este asigurat dacă sunt prezenți trei sau mai mulți dintre următorii cinci factori de risc:
- Obezitate abdominală: circumferința taliei >102 cm la bărbați și >88 cm la femei.
- Nivel al trigliceridelor serice >150 mg/dl
- Nivel al HDL-colesterolului seric <40 mg/dl la bărbați și < 50 mg/dl la femei
- Presiune arterială >=130/ >= 85 mm Hg
- Glicemia >= jeun >=110 mg/dl (în plasmă venoasă)
Sindromul metabolic este prezent încă din fazele preliminare precoce ale diabetului zaharat, fiind răspunzător de riscul vascular crescut cu mult înainte de faza clinic manifestă a bolii.
Indicele HOMA – test de rezistenţă la insulină, este recomandat în următoarele situaţii:
- obezitate – este cea mai frecventă cauza a rezistenţei la insulină şi a diabetului de tip 2;
- evaluarea pacienţilor cu un indice de masă corporală IMC>28 kg/m^2;
- suspiciune de rezistenţă la insulină;
- diabet zaharat de tip 2;
- ai un stil de viață sedentar;
- ai o alimentație dezechilibrată, cu un consum excesiv de carbohidrați rafinați și zaharuri;
- suferi de anumite afecțiuni hormonale, cum ar fi sindromul ovarelor polichistice și tulburări tiroidiene. Acestea pot contribui la apariția rezistenței la insulină;
- suferi de stres cronic – și acesta poate influența nivelul glucozei și insulinei.
Interval de referință:
<2: normal
2-3: posibil rezistență la insulină
3-5: rezistență moderată la insulină
>5: rezistență severă la insulină/diabet
Valori crescute
Pacienţii cu diabet zaharat de tip 2 în stadiu incipient şi pacienţii obezi au o rezistenţă crescută la insulină (IR>2.5) şi o secreţie mare a acestei substanţe, iar in stadiul târziu al bolii se identifică IR>5 şi o secreţie de insulină scăzută.
Valori crescute ale determinării HOMA-IR pot fi întâlnite în:
- diabet tip 2;
- sindromul metabolic;
- glicemie ridicată;
- boli de inimă;
- ficat gras;
- sindromul ovarului polichistic;
- anumite tipuri de cancer;
- supraalimentarea/excesul de nutrienţi;
- obezitate;
- stilul de viaţă sedentar/inactivitatea fizică;
- stres;
- hipotiroidism şi hipertiroidism;
- sarcină;
- antecedente de diabet tip 2 în familie.
