Examenul coproparazitologic reprezinta examenul de baza pentru detectarea unor infectii parazitare intestinale.
Examenul identifica si evidentiaza:
- Organisme parazitare
- Protozoare sau helmiti care traiesc in tubul digestiv uman sau pentru care materiile fecale reprezinta vehiculul normal pentru formele lor de raspandire in mediul exterior.
- Protozoare: Giardia lamblia, Trichomonas intestinalis, Entamoeba spp., Blastocystis hominis
- Helminţi
- Nematode:Ascaris lumbricoides, Trichuris trichiura, Enterobius vermicularis, Strongyloides stercoralis
- Trematode: Fasciola hepatica
- Cestode:Taenia spp., Hymenolepis nana, Diphyllobotrium latum
Determinarea examenului coproparazitologic este indicata in urmatoarele situatii:
- Tulburari gastro-intestinale
- Sindrom dureros abdominal
- Diaree/dizenterie
- Enterite
- Examinarea persoanelor venite din tari tropicale
- Examinarea copiilor la intrarea in colectivitati de copii (depistarea parazitozelor contagioase)
- Eozinofilia neprecizata etiologic, etc.
Cele mai des intalnite sunt:
Giardia lamblia, cunoscut şi ca Giardia intestinalis sau Giardia duodenalis, este parazitul cel mai frecvent depistat la examenul coproparazitologic. Reprezintă un organism unicelular (protozoar) prevăzut cu flageli care îi asigură mobilitatea. Este localizat în intestinul subţire (duoden şi jejun) unde se ataşează de microvilii enterocitelor prin intermediul unui disc adeziv.
Datorită multiplicării sale extrem de rapide numărul elementelor parazitare poate depăşi 1 milion/cm. Consecinţele infestării sunt astfel tulburări de digestie şi absorbţie intestinală, cu spolierea treptată a organismului-gazdă de substanţele nutritive necesare.
De asemenea, parazitul poate acoperi mucoasa duodeno-jejunala pe suprafeţe întinse constituind adevărate bariere mecanice care reduc şi mai mult capacitatea de absorbţie a principiilor nutritive şi a vitaminelor.
Parazitul prezintă două forme de viaţă: trofozoit sau stadiul vegetativ şi chist sau stadiu de rezistenta. Are o înmulţire simplă prin diviziune binară. Parazitul posedă un rezervor animal, format în special din rozătoare (castor, hamster, etc), dar şi caine.
Boala se transmite pe cale digestiva (fecal-orală) prin mâini murdare, consum de fructe şi/sau legume nespălate, precum şi de apa contaminată cu forma chistică a parazitului. Cel mai frecvent sunt afectaţi copiii mici din creşe şi grădiniţe, precum şi rudele acestora. Infecţia se transmite cu uşurinţă deoarece doza infectantă a chisturilor este redusă (~ 10 chisturi), chisturile sunt rezistente la clorinarea apei şi pot supravieţui câteva săptămâni în apa rece, precum şi din cauza existenţei rezervoarelor animale.
După ingestie, procesul de dechistare are loc la nivelul duodenului şi în treimea proximală a duodenului şi jejunului sub acţiunea sucurilor digestive. Dechistarea este un proces rapid, terminându-se în 10 minute şi este semnalată de emergenţa flagelilor ventrali, ieşirea acestora fiind urmată de întreg trofozoitul.
Trofozoitul se fixează de enterocit, se hrăneşte cu conţinutul intestinal şi, în decurs de 15-30 minute de la dechistare, începe să se dividă prin fisiune binară. Pe măsura ce parazitul antrenat de fluxul intestinal este împins în aval către colon, trofozoitul se autoprotejează de microambientul local prin conversie în forma chistică. Acesta va fi eliminat odată cu materiile fecale în exterior, constituind o nouă sursă de infecţie.
Tabloul clinic include:
- infecţii silenţioase(mai ales la adulţi);
- giardioza acută: boală diareică acută combinată cu un sindrom gazos şi dispeptic biliar;
- giardioza cronică: disconfort digestiv persistent, episoade diareice alternând cu tranzit intestinal normal sau chiar încetinit.
Malabsorbţia de diverse grade este o complicaţie dezvoltată în aproximativ 10-15% dintre cazuri, atât în formele acute, cât şi cronice de boală. Alături de aceasta pot apărea alergodermii polimorfe complexe.
Diagnosticul giardiozei se stabileşte cel mai frecvent prin examenul microscopic al materiilor fecale (depistarea chisturilor), precum şi prin testul imunoenzimatic (identicarea antigenul Giardia în scaun). Determinarea anticorpilor specifici nu prezintă utilitate datorită persistenţei îndelungate a acestora chiar şi în urma tratamentului eficace.
În absenţa instituirii tratamentului, chisturile continuă să fie eliminate în mediul inconjurator timp de săptămâni sau luni.
Pentru depistarea purtătorilor se recomandă controlul periodic al copiilor din colectivităţi precum şi al persoanelor care lucrează în sectorul alimentar.
Entamoeba coli
Este o amibă comensală care intră în alcătuirea florei intestinale normale, având rolul de a menţine un echilibru între diversele populaţii microbiene locale.
Nu are capacitate invazivă şi nici nu este hematofagă; prezintă ambele forme biologice de viaţă – trofozoit şi chist – cu o înmulţire prin diviziune binară. Devine patogenă numai în condiţiile alterării imunităţii locale, cel mai adesea după tratamente antibiotice prelungite. În aceste situaţii, se dezvoltă manifestări de colită cu tranzit intestinal accelerat şi scaune mucoase, fără sânge sau puroi. Deseori apar şi manifestări cutanate de hipersenasibilizare.
Diagnosticul se bazează pe examenul coproparazitologic, cu identificarea trofozoiţilor sau a mai mult de 5 formaţiuni chistice parazitare pe câmpul microscopic.
Ascaris lumbricoides
Este un vierme cilindric (nematod) specific omului, cu dezvoltare obligatorie pe sol (geohelmint) şi răspândire ubicuitară. Prezintă dimorfism sexual, femela având dimensiuni de 25-31 cm şi masculul de 15-25 cm.
Ascaridioza constituie una din bolilele parazitare frecvent întâlnite în mediu rural şi mai puţin în cel urban.
Rezervorul de infecţie este reprezentat de omul parazitat cu Ascaris lumbricoides, femela fiind capabilă să depună zilnic în intestinul uman cca 200 000 ouă. Ajunse pe sol odată cu fecalele, ouăle neembrionate în momentul depunerii vor deveni embrionate după 5-7 zile de stagiu pe sol, la temperaturi de 20-24 ºC şi umidiate peste 10%. Omul se poate contamina cu ouă embrionate prin intermediul măinilor murdare şi prin ingerarea de legume/fructe nespălate. Insectele (muşte, gândaci) au un rol important în poluarea alimentelor cu ouă de Ascaris.
Tabloul clinic reflectă etapele ciclului parazitar, existând manifestări provocate de larvele pulmonare şi de adulţii de la nivelul intestinului subţire:
– pneumonia interstiţială tranzitorie hipereozinofilică Loeffler: tuse spastică, wheezing, expectoraţie seroasă ce conţine eozinofile şi cristale Charcot-Leyden;
– alergii polimorfe;
– enterita ascaridiozică: dureri periombilicale, vărsături, tulburări de tranzit intestinal; numărul paraziţilor din intestin poate depăşi cifra de 40; la acest nivel exercită o acţiune mecanică, spoliatoare şi toxică putând genera obstrucţii intestinale şi malnutriţie protein-calorică.
Diagnosticul ascaridiozei este morfologic prin identificarea macroscopică a viermilor adulţi sau evidenţierea la examenul microscopic a ouălor neembrionate sau embrionate.
Genul Taenia
Face parte din clasa cestodelor şi include două specii: Taenia saginata şi Taenia solium. Paraziţii se caracterizează printr-un corp aplatizat şi segmentat (în jur de 800-2000 segmente denumite proglote), de dimensiuni mari şi un cap (scolex) care prezintă organisme de fixare la peretele intestinal (ventuze şi/sau carlige). Pentru a fi asigurată dezvoltarea lor biologică, aceşti paraziţi au nevoie de o gazdă intermediară.
Rezervorul de infecţie este reprezentat de omul purtător de tenie în stadiul adult ale cărei proglote terminale, pline cu ouă (50 000-250 000/segment), se desprind în lumenul intestinal şi sunt eliminate activ în mediul exterior, prin fortarea sfincterului anal, independent de defecaţie. De aici, odată cu hrana, pot ajunge în intestinul unor animale care deţin rolul de gazdă intermediara şi care vor face forma larvară a infecţiei (cisticercoză).
Taenia saginata este un vierme plat cu dimensiuni mari (8-12 m), având un numar de 1000-2000 segmente, în timp ce Taenia solium are lungimi cuprinse între 2 şi 8 m şi prezintă 800-1000 segmente. Gazda intermediară este reprezentată de bovine în cazul Taeniei saginata şi de porcine în cazul Taeniei solium. Omul se infestează prin consumul de carne de vită/porc insuficient preparată termic, care conţine formele larvare (cysticercus bovis şi respectiv cysticercus cellulosae). În tubul digestiv al omului, corpul veziculos al larvei este digerat iar scolexul se evaginează şi se fixează de mucoasa intestinului cu ajutorul ventuzelor. După aproximativ 60-65 zile se va atinge stadiul adult, omul constituind astfel gazda definitivă pentru tenie.
Tabloul clinic este dominat de eliminarea de proglote terminale; simptomatologia digestivă este similară celei din sindromul de colon iritabil: diaree mucoidă, uneori cu mulaje tubulare intestinale de mucus, însoţită de dureri abdominale cu carcater colicativ, greaţă, apetit modificat (bulimie sau, dimpotrivă, anorexie), scadere ponderală.
Diagnosticul se bazează fie pe examenul macroscopic al proglotelor eliminate, fie prin evidenţierea microcopică a ouălor de tenie.
